scriitoricale

no comments

le multumesc tuturor celor care au gasit timp sa comenteze la postarea mea de saptamana trecuta sau sa o recomande. pe cei carora cele cateva randuri li s-au parut revansarde, ii rog sa ma ierte. sper sa revin in curand si sa raspund punctual, dar sa termin de impachetat cartile. stiti ce inseamna sa pregatesti o biblioteca de cateva sute de volume pentru mutat. pana atunci, iata o tema de gandire:

“Despre Goma au risipit mereu ca nu avea talent si de asta era protestatar, nu gasise omul alta cale sa se afirme decat lasandu-se arestat. La fel se zice azi de Herta, ca a luat Premiul Nobel din motive politice, spre deosebire la Llosa (care e de dreapta si nu ne cunoaste decat superficial). Oricine a luat ultimele traduceri ale Hertei, cele realizate de Humanitas, nu are cum sa se indoiasca asupra genialitatii ei. E o mare scriitoare, de o profunzime care nu poate fi comparata cu ai nostri si cu o plasticitate a limbajului pe care Llosa, mai pedestru, nu o are. Dar corul de denigrare voluntar continua – si nu e al securistilor. Ci al colegilor.”.

restul  aici.

Adevarul lui Liiceanu

11 comments

In 2005 lucram la Cotidianul. Era perioada imediat urmatoare vanzarii ziarului catre Academia Catavencu. Atunci am scris un articol despre titlurile cel mai bine vandute ale mai multor edituri din Romania. Ideea era ca fiecare editura sa transmita, cu date, care este cartea cel mai bine vanduta din portofoliul sau. Dupa ce am strans suficiente raspunsuri, articolul a aparut. Titlul cel mai bine vandut al Editurii Humanitas era Codul bunelor maniere. Am pastrat e-mail-ul cu raspunsurile fetei de la relatii cu presa, cred ca il mai am si acum. L-am pastrat chiar daca el nu a putut trece drept o dovada a faptului ca eu am intrebat, ca mi s-a raspuns si ca am redat ceea ce am primit drept informatie. L-am pastrat chiar daca, fiind real, el nu a putut sa ma apere de acuzele de neprofesionalism si necinste pe care le-am primit atat din partea unor colegi scriitori, cat si din partea colegilor de redactie. L-am pastrat desi nu a putut impiedica o plecare a mea din acea redactie in care muncisem patru ani.
Probabil multi stiu aceasta poveste, chiar daca eu nu am spus-o niciodata oficial. Nu as fi spus-o nici acum, pentru ca nu vreau sa fie vorba despre mine, dar mintea leaga lucrurile si, iata, nu imi da pace de cand am citit reactiile catorva intelectuali la dialogul Liiceanu-Müller de la Ateneu. Da, cea mai vanduta carte a Editurii Humanitas era atunci Codul bunelor maniere, numai ca acest adevar, desi sustinut de cifre, a fost contrazis in ziua imediat urmatoare aparitiei articolului cu pricina de o pagina intreaga semnata de Gabriel Liiceanu si care se dorea un fel de drept la replica. Spun un fel de pentru ca, de fapt, nu era tocmai drept la replica, nu ar fi avut la ce sa fie replica, la un adevar? In fine, printre tot felul de jigniri si acuze la adresa mea, cum ca as fi inventat totul si ca nu am intrebat nici un oficial al editurii, Liiceanu oferea un alt adevar: cartile cel mai bine vandute ale Editurii Humanitas erau volumele lui Andrei Plesu, ale lui Mircea Cartarescu si, nu in ultimul rand, ale sale. Desigur, acest din urma adevar, era mult mai potrivit cu imaginea unei edituri elitiste, precum Humanitasul. Cu ce nu se potriveste el? Cu decizia si gustul publicului. Atunci insa lui Gabriel Liiceanu i-a fost relativ usor sa isi impuna propriul adevar impotriva adevarului unui public consumator de bune maniere, dar demn de dispret din cauza lipsei sale de apetenta fata de cartile cu adevarat importante. Desi nici acum nu pare complicat – drept dovada, Liiceanu a fost intervievat imediat dupa seara de la Ateneu si doar parerea sa s-a facut auzita – in sala au fost mult prea multi oameni martori ai adevarului incomod, si nu ai celui in care se incapataneaza sa creada Gabriel Liiceanu, Nicolae Manolescu si Mircea Cartarescu. In ambele situatii, in cea marunta, care ma priveste doar pe mine si pentru a carei relatare ma simt stanjenita, si in cea majora, care priveste aproape 1000 de oameni cati au fost in seara aia la Ateneu, este practic vorba despre acelasi lucru: incercarea de a inlocui adevarul cu un alt adevar recunoscut doar de o minoritate si care este mult mai confortabil pentru minoritatea respectiva sau pentru imaginea ei. Problema este ca aceasta minoritate are drept de opinie, cei 1000 de oameni nu.
Am inregistrat intreaga convorbire de la Ateneu, cei interesati o pot avea, inclusiv domnul Liiceanu (sic!). Am reascultat intreaga conversatie si am incercat s-o redau cat mai fidel cu putinta pentru „Suplimentul de cultura”. Vreti o concluzie? Ei, bine, aceasta este: Gabriel Liiceanu ramane, de foarte multe ori, fara replica. Intrebarile sale, cele care s-au auzit si care au ramas inregistrate, sunt cele cu care se pregatise de acasa. Singurele lui dovezi de spontaneitate in acest dialog nu sunt, de fapt, replici, ci doar capitulari, renuntari la a mai discuta cu cineva in fata discursului caruia nu mai are nimic de spus. Iata-le transcrise asa cum se aud, cu ezitari, fara editare. „Deci, da. Deci inseamna ca…”, „Inseamna ca noi, care am vazut in Leaganul respiratiei un mod nou de a imbina cuvintele, un soc pe care il provoaca limba pentru prima oara cititorului, ne-am inselat. Sa trecem mai departe”, „Iiii sa trecem la lucruri serioase”, „Sa stam de vorba despre lucruri care ne privesc pe toti. Sa acceptati poate ca unele lucruri care v-au privit pe dvs, din care s-au nascut obsesiile dvs au fost si ale noastre, ale unora dintre noi”, „Eu v-am intrebat daca… tocmai aceia dintre noi care au ramas acasa fara sa aiba un acasa al lor nu marcheaza un fel nou de a fi al oamenilor cel putin in sec XX. Pentru ca inca o data ce se intampla cu o generatie care nu s-a simtit niciodata acasa pentru ca nu s-a recunoscut in limba care ar fi trebuit sa-i exprime in mod public si care nu a exprimat niciodata. Ei nu au plecat niciodata si nu au cunoscut nici bucuria de a dansa pe… o muzica fina in pantofi balerini in piata publica. Sunt traumatizati? Sunt altfel fata de toti ceilalti care au trait de-a lungul secolelor cu senzatia ca au un acasa al lor?”, „Uneori raman si cei sensibili”, „Ok. Doamna, intrebandu-va ce v-am intrebat am incercat sa ma strecor putin alaturi de destinul dvs de minoritar, sa va sugerez ca multi dintre noi ne-am simtit minoritari in aceasta istorie. Daca ne acceptati, bine, daca nu o sa gasim o alta cale”, „Da, doamna”, „Ne blocam in punctul asta si sunt si altele care imi stau pe inima”, „O sa va opriti”, „Pai cum, nu aveti televiziunile, mesele rotunde, nu aveti colocviile, nu va intalniti cu ei? Ce faceti cand…”, „Mda… dar totusi…”, „Despre ideea de libertate… Automat faceti o deosebire intre cei care lumea in care am trait i-a pus intr-o situatie limita si cei care au trait la suprafata vietii sau intr-o viata incantatoare, frumoasa, fara sa le reproseze nimeni. A fost sansa lor istorica. V-am intrebat in fond daca oamenii care au trait intr-o istorie vitrega nu au inteles mai mult decat cei care au avut sansa unei istorii clemente. Adica…”, „M-am inselat eu”, „Incheiem spectacolul de circ cu o problema dificila. Ca circul sa fie complet”, „Ne-a durut pe foarte multi si am simtit foarte multi greata asta”, „Dar asta ni s-a intamplat mai multora, doamna”, „Aaa, ne-am enervat”, „Sa stiti ca eram extrem de nervos si trist”, „Eram nervos si trist la randul meu”, „Ce vreau sa va spun cu asta? Vreau sa va spun ca atunci cand puneti in discutie cum e cu angajamentul politic intr-o societate totalitara. Dvs care aveti darul de a judeca cu concretul si de a imagina de fiecare data situatii individuale, trebuie sa va imaginati ca multi dintre noi am trait fiecare aventura lui intr-o societate de acest gen, reusind sa trecem pe malul celalt nu intotdeauna inclinati. Ori, in clipa in care unor astfel de oameni, care, repet, nu si-au murdarit cuvintele, care s-au enervat… Nu, nu intotdeauna in sine, doamna. Daca fiecare dintre dintre noi incep sa isi spuna povestea, si multi au facut-o, atunci lucrurile nu arata atat de simplu cum pot sa para uneori. Dar.”, „Nu, merge umar la umar”, „Ihm”, „Credeti ca cei care, repet, si-au respectat raportul cu limba, care nu au intrat in ecuatia zdrobirii limbii, care nu au imprumutat limbajul oficial niciodata sunt cei care au trecut neobservati? Nu credeti ca fiecare carte curata, buna, minunata care s-a nascut in timpul ala era un mod de a spune nu lumii in care traiam?”, „Ati mers?”, „Ei, eu nu am mers”, „Da, am aflat”, „Dar de ce ati mers, doamna?”, „Trebuia sa fiti disidenta, sa va asumati riscul. Nu sa va lasati umilita in felul acesta”, „Mda”. „Doamna Herta Muller”, „Si au venit copiii sa spuna imnul”, „Imnul”, „La cinci ani erau…”, „Tot”, „Atunci are si circul nostru un sens din asta seara, poate le spune ceva”. „Iiii. Va multumesc”. Ah, acest „doamna” de precupeata!
Dar finalul mi se pare, de departe, magistral. Ascultand acest dialog la cateva zile dupa ce l-am auzit „live”, am avut o revelatie: un dialog cu un scriitor Nobel care se incheie nu cand doreste scriitorul, ci cand moderatorul se da batut. Senzatia ca discutia s-a incheiat nu pentru ca Herta Müller si-ar fi manifestat clar dorinta de a se incheia, ci pentru ca Liiceanu nu si-a mai gasit forta sa o continue. Am fost, de-a lungul timpului, la mai multe astfel de dialoguri cu un moderator si un scriitor (sau mai multi) important, aici si afara. Scenariul este simplu: cu aproximativ un sfert de ora inainte de ora convenita ca fiind finalul discutiei, publicul este anuntat. Un scenariu pe care Liiceanu il stapaneste si pe care l-a si aplicat de altfel la conferinta se presa din aceeasi zi. Ok, probabil va spune ca la Ateneu nu era cazul sa anunte sala din moment ce sala nu punea intrebari. Se anunta. Atat.
Nu are sens sa merg mai departe. Concluzia ar fi ca publicul a simtit toate aceste semne si a reactionat in consecinta. Incercarea lui Liiceanu si a lui Manolescu de a minimaliza aceste reactii este usor penibila. Ca au fost in sala numai securisti, ca au fost figuri dubioase, ca au fost masochisti… Am fost in sala eu si alti zeci de oameni pe care ii cunosc, scriitori, jurnalisti, cei mai multi tineri, care nu pot fi acuzati ca au facut si au dres in comunism si care acum, la acuzele Hertei Müller, juiseaza sado-maso. Am fost noi si alte cateva sute de oameni.
Despre aplauze? Da, s-a aplaudat intens, nu anemic, ca dupa un spectacol prost, asa cum ar fi vrut Liiceanu si Manolescu. Este ceva la care nu stiu daca Liiceanu s-a gandit. Dincolo de faptul ca oamenii au aplaudat firescul si atat de frumoasa limba romana a Hertei Müller si adevarurile (dureroase pentru unii, pentru altii, adica pentru noi astia, cu „figuri dubioase”, izbavitoare), sunt convinsa ca a fost si un fel de defulare acolo, in sala Ateneului. Liiceanu nu este cea mai simpatica persoana din lume, nici macar din Romania. Cum sa nu ai o mica satisfactie cand il vezi pe el, cu Siegfried al sau si cu jambalaya sa, pus la punct, prin cateva cuvinte, de o scriitoare? Eu am aplaudat si din acest motiv.
Poate Herta Müller a fost nedreapta cu Mircea Cartarescu. De ce insa Cartarescu nu i-a raspuns la momentul potrivit? Interviurile in care scriitoarea il ataca pe Cartarescu sunt mai vechi si nu inteleg de ce acesta a asteptat atat sa-i raspunda, atat de mult incat acum pare ca o face la adapostul moral al lui Liiceanu. Si e pacat.